Este mândru Isus de noi?

Voi sunteți arătați ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui Viu; nu pe nişte table din piatră, ci pe nişte table care sunt inimi de carne. Corinteni 3:3.

Trăim zilnic experienţe plăcute şi mai puţin plăcute care ne fac să reacţionăm conform credinţei creştine, sau dăm frâu liber firii lumeşti. De foarte multe ori căutăm scuze atunci când facem ceva ce este ruşinos, tocmai pentru a scăpa de acuzaţiile celor din jurul nostru, sau chiar de conştiinţa noastră, apoi răsuflăm uşuraţi că ne-am liniştit conştiinţa. Ceea ce uităm însă este faptul că faptele sau reacţiile noastre sunt privite de foarte mulţi ochi. Mulţi zic în sinea lor: „Ei lasă că mă rog la Dumnezeu care este bun să mă ierte.” Dumnezeu poate că iartă; dar ceea ce noi nu înţeţegem este că onoarea lui Isus în viaţa noastră este pătată. Pentru câţi vom fi pricină de poticnire? Câţi vor lua exemplul nostru rău cu scuza că nu sunt primii care fac asta? Pentru câţi oameni este făcut de ruşine numele lui Hristos pentru faptele noastre? Trebuie să fim conştienţi de răspunderea care stă pe umerii noştrii.

„fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste, nu în aprinderea poftei, ca Neamurile care nu cunosc pe Dumnezeu. 1 Tesaloniceni 4:4-5.

Ni se cere sfinţenie, pentru că Dumnezeu este sfânt. Dacă nu ne înfrânăm de la rău nu suntem cu nimic mai buni decât cei care nu cred în Dumnezeu. El nu poate să lucreze în inimile noastre atunci când trăim în păcat. Ne minţim singuri, dar pe Dumnezeu nu putem. Viaţa noastră trebuie trăită fiecare secundă ştiind că Hristos dar şi ceilalţi oameni sunt cu ochii aţintiţi spre faptele noastre. Dacă cineva ne priveşte trebuie să vadă în noi faptele Domnului nostru Isus. Atunci Dumnezeu va putea să zică„ Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Matei 25:34.

Ce facem cu atâtea griji şi probleme

       Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.” Ioan 4:14.

Adunăm în timpul vieţii multe lucruri; unele bune altele rele. Experiențe, averi, cunoştinţe, bunuri, etc. Omul este prin natura sa o fiinţă egoistă şi avară în general. Vrea să aibă de toate ca o garanţie pentru un viitor pe care el nu este stăpân. Vrea să aibă ceva mai mult decât are vecinul sau prietenul, să poată să arate celor din jurul său că este ”cineva”. Îşi pune în gând să aibă ceva şi nimic nu-l mai poate opri; liniştea îi dispare, somnul nu se atinge de el doar cu gândul la ceea ce îşi propune. Nu contează dacă trebuie să calce oameni în picioare, să fure, să muncească fără odihnă, să mintă, să înşele sau orice este nevoie ca visul să i se îndeplinească. Şi nici nu ajunge bine să dobândească ceea ce şi-a propus că deja vrea altceva. Tot ce a dobândit cu atâtea sacrificii nu mai este de ajuns ca să îi satisfacă dorinţa interioară de a avea tot mai mult, şi asta este valabil pentru oricare domeniu în parte, fie că este vorba de bani, putere, avuţii, imagine, etc. Nimic nu-i poate stâmpăra setea de mai mult. Ştiu asta pentru că eu am avut aceleaşi idealuri, aceiaşi mentalitate, şi credinţă: că trebuie să lupt să ajung mai sus decât toti din jurul meu, că trebuie să fiu respectat, să demonstrez tuturor că eu sunt ”cineva”. Fiecare dintre noi suntem așa într-un fel sau altul.

      Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Matei 11:28.

Şi tot crezând în acele idealuri pe care le-am enumerat mai sus ajungem să obosim, viaţa trece, multe lucruri trec pe lângă noi fără să ne dăm seama din cauza preocupărilor noastre. Acolo eram şi eu. Obosit, dezamăgit, cu o grămadă de lucruri şi persoane sacrificate pe altarul ”dorinţelor”. Mai devreme sau mai târziu toti obosim. Fie că la 20, 30, 50 sau 70 de ani, toţi obosim. Ajungem să ne dăm seama că tot ceea ce am sacrificat în decursul vieţii este în zadar. Pierdem persoane, pierdem timp, bucurii, pace, sănătate, iar în final, la sfârşitul vieţii ne dăm seama că nu putem să luam nimic cu noi din această viaţă. Eu am obosit devreme (mulţumesc lui Dumnezeu), probabil din cauză că mi-am dat seama că nu stă în puterea mea mai nimic. Când cineva mi-a citat acest verset imi părea ca un lucru nebunesc, dar în acelaşi timp o scânteie de speranţă s-a aprins în mintea mea. Dacă ar fi adevărat acest lucru? Dacă toate grijile mele ar dispărea? Dacă, dacă, dacă... Cineva m-a întrebat de ce nu vreau să încerc, să cer lui Dumnezeu, căci El îmi poate da ceea ce eu îi cer. Dar cum să încapă în mintea mea că aş putea să am ceva fără să lupt? Aveam probleme, iar eu prin luptă trebuia să ies din ele. Dar cum? Deja eram copleşit, şi tot ceea ce încercasem eşuase. Am recurs la ultima speranţă: Dumnezeu (cu toate că la timpul respectiv nu prea credeam în existenţa Lui). Nu prea am ştiut eu atunci cum să-i cer. Disperarea mea a cerut însă din adâncul inimii mele. I-am promis lui Dumnezeu atunci că dacă El imi va rezolva problema va fi dovada că El există, iar eu îl voi urma (cu toate că nu ştiam atunci nici măcar ce insemna acest lucru). Atât de disperat eram. La puţin timp problema mea s-a rezolvat într-un mod în care nici dacă cineva mi-ar fi spus mai dinainte, nu aş fi crezut. Era peste puterea mea de înţelegere, dar am realizat atunci că pentru Dumnezeu nimic nu este prea greu, sau prea mult. A fost dovada de necontestat a existenţei Lui, existenţă pe care eu o negasem până atunci. A trecut mult de atunci, şi mi-a luat mult timp până am înţeles iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, dar în fiecare zi, puţin câte puţin, am lăsat povara mea în mâna lui Isus. Nimic nu mai este la fel. Grijile au dispărut, preocupările la fel. Am văzut mâna lui Dumnezeu în foarte multe ocazii scoţându-mă la mal; perspectiva vieţii nu mai este aceeaşi. Nu am dus lipsă de nimic, am mai mult decât îmi propusesem, şi toate astea cu o viaţă liniştită şi plină de pace.

        Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Ioan 14:6.

Am ales să Îl cred pe El, şi să îl urmez. Putem strânge într-o viaţă nenumărate lucruri, sau faimă, dar vine o zi când ne vom prezenta înaintea lui Dumnezeu, şi toate câte am adunat pentru noi nu vor valora nimic. Scriu aceste rânduri în speranţa că cineva, ca şi mine, a obosit, a ajuns la capătul puterilor şi nu vede lumina din groapa adâncă în care este afundat. Isus ne-a chemat la El; noi suntem cei ce nu vrem să îl primim. Aşteaptă doar ca noi să recunoaştem că suntem păcătoşi, că avem nevoie de El pentru iertarea păcatelor noastre. Sângele pe care L-a vărsat pentru păcatele noastre ne poate da o viaţă nouă, dacă noi îl primim, o viaţă nouă în care Calea şi Adevărul să fie El.