Este mândru Isus de noi?

Voi sunteți arătați ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui Viu; nu pe nişte table din piatră, ci pe nişte table care sunt inimi de carne. Corinteni 3:3.

Trăim zilnic experienţe plăcute şi mai puţin plăcute care ne fac să reacţionăm conform credinţei creştine, sau dăm frâu liber firii lumeşti. De foarte multe ori căutăm scuze atunci când facem ceva ce este ruşinos, tocmai pentru a scăpa de acuzaţiile celor din jurul nostru, sau chiar de conştiinţa noastră, apoi răsuflăm uşuraţi că ne-am liniştit conştiinţa. Ceea ce uităm însă este faptul că faptele sau reacţiile noastre sunt privite de foarte mulţi ochi. Mulţi zic în sinea lor: „Ei lasă că mă rog la Dumnezeu care este bun să mă ierte.” Dumnezeu poate că iartă; dar ceea ce noi nu înţeţegem este că onoarea lui Isus în viaţa noastră este pătată. Pentru câţi vom fi pricină de poticnire? Câţi vor lua exemplul nostru rău cu scuza că nu sunt primii care fac asta? Pentru câţi oameni este făcut de ruşine numele lui Hristos pentru faptele noastre? Trebuie să fim conştienţi de răspunderea care stă pe umerii noştrii.

„fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste, nu în aprinderea poftei, ca Neamurile care nu cunosc pe Dumnezeu. 1 Tesaloniceni 4:4-5.

Ni se cere sfinţenie, pentru că Dumnezeu este sfânt. Dacă nu ne înfrânăm de la rău nu suntem cu nimic mai buni decât cei care nu cred în Dumnezeu. El nu poate să lucreze în inimile noastre atunci când trăim în păcat. Ne minţim singuri, dar pe Dumnezeu nu putem. Viaţa noastră trebuie trăită fiecare secundă ştiind că Hristos dar şi ceilalţi oameni sunt cu ochii aţintiţi spre faptele noastre. Dacă cineva ne priveşte trebuie să vadă în noi faptele Domnului nostru Isus. Atunci Dumnezeu va putea să zică„ Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Matei 25:34.

Ce facem cu atâtea griji şi probleme

       Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.” Ioan 4:14.

Adunăm în timpul vieţii multe lucruri; unele bune altele rele. Experiențe, averi, cunoştinţe, bunuri, etc. Omul este prin natura sa o fiinţă egoistă şi avară în general. Vrea să aibă de toate ca o garanţie pentru un viitor pe care el nu este stăpân. Vrea să aibă ceva mai mult decât are vecinul sau prietenul, să poată să arate celor din jurul său că este ”cineva”. Îşi pune în gând să aibă ceva şi nimic nu-l mai poate opri; liniştea îi dispare, somnul nu se atinge de el doar cu gândul la ceea ce îşi propune. Nu contează dacă trebuie să calce oameni în picioare, să fure, să muncească fără odihnă, să mintă, să înşele sau orice este nevoie ca visul să i se îndeplinească. Şi nici nu ajunge bine să dobândească ceea ce şi-a propus că deja vrea altceva. Tot ce a dobândit cu atâtea sacrificii nu mai este de ajuns ca să îi satisfacă dorinţa interioară de a avea tot mai mult, şi asta este valabil pentru oricare domeniu în parte, fie că este vorba de bani, putere, avuţii, imagine, etc. Nimic nu-i poate stâmpăra setea de mai mult. Ştiu asta pentru că eu am avut aceleaşi idealuri, aceiaşi mentalitate, şi credinţă: că trebuie să lupt să ajung mai sus decât toti din jurul meu, că trebuie să fiu respectat, să demonstrez tuturor că eu sunt ”cineva”. Fiecare dintre noi suntem așa într-un fel sau altul.

      Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Matei 11:28.

Şi tot crezând în acele idealuri pe care le-am enumerat mai sus ajungem să obosim, viaţa trece, multe lucruri trec pe lângă noi fără să ne dăm seama din cauza preocupărilor noastre. Acolo eram şi eu. Obosit, dezamăgit, cu o grămadă de lucruri şi persoane sacrificate pe altarul ”dorinţelor”. Mai devreme sau mai târziu toti obosim. Fie că la 20, 30, 50 sau 70 de ani, toţi obosim. Ajungem să ne dăm seama că tot ceea ce am sacrificat în decursul vieţii este în zadar. Pierdem persoane, pierdem timp, bucurii, pace, sănătate, iar în final, la sfârşitul vieţii ne dăm seama că nu putem să luam nimic cu noi din această viaţă. Eu am obosit devreme (mulţumesc lui Dumnezeu), probabil din cauză că mi-am dat seama că nu stă în puterea mea mai nimic. Când cineva mi-a citat acest verset imi părea ca un lucru nebunesc, dar în acelaşi timp o scânteie de speranţă s-a aprins în mintea mea. Dacă ar fi adevărat acest lucru? Dacă toate grijile mele ar dispărea? Dacă, dacă, dacă... Cineva m-a întrebat de ce nu vreau să încerc, să cer lui Dumnezeu, căci El îmi poate da ceea ce eu îi cer. Dar cum să încapă în mintea mea că aş putea să am ceva fără să lupt? Aveam probleme, iar eu prin luptă trebuia să ies din ele. Dar cum? Deja eram copleşit, şi tot ceea ce încercasem eşuase. Am recurs la ultima speranţă: Dumnezeu (cu toate că la timpul respectiv nu prea credeam în existenţa Lui). Nu prea am ştiut eu atunci cum să-i cer. Disperarea mea a cerut însă din adâncul inimii mele. I-am promis lui Dumnezeu atunci că dacă El imi va rezolva problema va fi dovada că El există, iar eu îl voi urma (cu toate că nu ştiam atunci nici măcar ce insemna acest lucru). Atât de disperat eram. La puţin timp problema mea s-a rezolvat într-un mod în care nici dacă cineva mi-ar fi spus mai dinainte, nu aş fi crezut. Era peste puterea mea de înţelegere, dar am realizat atunci că pentru Dumnezeu nimic nu este prea greu, sau prea mult. A fost dovada de necontestat a existenţei Lui, existenţă pe care eu o negasem până atunci. A trecut mult de atunci, şi mi-a luat mult timp până am înţeles iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, dar în fiecare zi, puţin câte puţin, am lăsat povara mea în mâna lui Isus. Nimic nu mai este la fel. Grijile au dispărut, preocupările la fel. Am văzut mâna lui Dumnezeu în foarte multe ocazii scoţându-mă la mal; perspectiva vieţii nu mai este aceeaşi. Nu am dus lipsă de nimic, am mai mult decât îmi propusesem, şi toate astea cu o viaţă liniştită şi plină de pace.

        Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Ioan 14:6.

Am ales să Îl cred pe El, şi să îl urmez. Putem strânge într-o viaţă nenumărate lucruri, sau faimă, dar vine o zi când ne vom prezenta înaintea lui Dumnezeu, şi toate câte am adunat pentru noi nu vor valora nimic. Scriu aceste rânduri în speranţa că cineva, ca şi mine, a obosit, a ajuns la capătul puterilor şi nu vede lumina din groapa adâncă în care este afundat. Isus ne-a chemat la El; noi suntem cei ce nu vrem să îl primim. Aşteaptă doar ca noi să recunoaştem că suntem păcătoşi, că avem nevoie de El pentru iertarea păcatelor noastre. Sângele pe care L-a vărsat pentru păcatele noastre ne poate da o viaţă nouă, dacă noi îl primim, o viaţă nouă în care Calea şi Adevărul să fie El.

Pierderea credinţei

          În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată. 2Petru 2:20-21.

          Cel mai rău lucru care i se poate întâmpla cuiva, din punctul meu de vedere, este ca odată ce a găsit calea spre salvarea sufletului, să revină la obiceiurile care aduc moartea. Fiecare persoană care a experimentat trăirea păcatului iar apoi l-a găsit pe Dumnezeu a putut să vadă că acea veche viaţă trăită în păcat era calea spre pierderea vieţii veşnice. În acelaşi fel, persoanele care nu au experimentat "naşterea din nou", sunt persoane care încă nu au experimentat "relaţia personală cu Dumnezeu". Omul prin natura sa îl caută pe Dumnezeu, dar datorită lipsei acestei relaţii personale tot caută în toate direcţiile şi până la urmă se pierd. Tot la fel se întâmplă şi cu cei care au găsit calea spre salvare dar la un anumit moment dat au pierdut direcţia. Aceste persoane sunt subiectul textului de mai sus.

          Orice persoană care îl găseşte pe Dumnezeu, în primele etape ale credinţei experimentează sentimente unice. De la o viaţă trăită la întâmplare trece la o viaţă trăită cu o direcţie bine definită, de la o viaţă trăită fără o perspectivă la o viaţă trăită pentru a câştiga premiul cel mare; viaţa veşnică. Faptele cele vechi se văd într-o lumină diferită şi simte povara acestora, fiecare lucru (gând) rău trezeşte remuşcări în aceste persoane. Interesul pentru cunoaşterea Cuvântului este foarte mare, cu alte cuvinte eşti un om nou (născut din nou). Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. Ioan 1:12-13. După ce au experimentat aceste lucruri mulţi ajung să creadă că este suficient şi se depărtează încet de Dumnezeu, grijile şi nevoile primează în viaţa lor, iar răceala din sufletul lor îi duce departe de calea pe care Dumnezeu ne-a pregătit-o. O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut şi au înecat-o. Matei 13:7 Sămânţa căzută între spini este cel ce aude Cuvântul; dar îngrijorările veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor îneacă acest Cuvânt, şi ajunge neroditor. Matei 13:22. Problema cea mai mare este că atunci când am ales acest drum al pierzării, întoarcerea este foarte grea sau de cele mai multe ori imposibilă. Credinţa este atat de slabă încât ajung să trăiască o viaţă religioasă dar seacă. Se complac şi se amăgesc cu diferite scuze, şi adoptă exemplul struţului care îşi ascunde capul în nisip crezând că astfel nu este văzut.

          Fiecare zi din viaţa noastră trebuie să fie trăită ştiind că noi suntem fiii Celui ce a făcut cerul şi pământul, soarele şi stelele, celui căruia noi îi datorăm viaţa. Nu putem să ducem o viaţă în păcat şi să pretindem că ducem o viaţă în credinţă. Fiecare zi din viaţa noastră trebuie să fie o zi de luptă cu greutăţile vieţii dar ştiind că luptăm pentru premiul cel mare. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi! În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere, şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos, pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că veţi dobândi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre. 1Petru 1:5-9. Odată ce am fost chemaţi la această credinţă, Dumnezeu a făcut partea sa; este rândul nostru să fim credincioşi şi ascultători. Este alegerea noastră dacă trăim o viaţă sfântă sau trăim după bunul nostru plac, dar de această decizie atârnă toată viaţa veşnică care ne aşteaptă. Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” Matei 7:21-23.

Evanghelia oglinda noastră

          Fiți împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înșelându-vă singuri. Căci, dacă ascultă cineva Cuvântul, și nu-l împlinește cu fapta, seamănă cu un om care își privește fața firească într-o oglindă, și, după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era. Iacov 1:22-24.

          Suntem tentați să credem adesea că prin faptul că citim Biblia, ne rugăm, mergem la biserică suntem cei mai buni creștini. De multe ori folosim Biblia ca pe o oglindă, dar ca pe una retrovizoare... Vedem tot ce fac alţii rău, vedem fiecare greșeală a celor din jurul nostru, vedem fiecare gunoi din ochii celorlalți dar bârna din ochiul nostru nu o vedem. În loc să folosim Biblia ca să ne vedem greșelile le vedem pe cele făcute de alții. Aşa este mult mai comod. Îndreptăm Biblia spre cineva şi începem să comparăm ceea ce el face și ceea ce ar trebui să facă, ceea ce el este cu ceea ce ar trebui să fie. Acest lucru îl făceau şi fariseii acum 2000 de ani. Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Matei 7:17. Aceasta este dovada că suntem creștini, că suntem fiii lui Dumnezeu, că îl recunoaștem drept Domn pe Isus Hristos, care și-a dat viața pe cruce ca noi să fim iertați de păcate. Recunoștința noastră trebuie arătată prin roadele noastre. Biblia trebuie să fie oglinda noastră în fiecare zi. Ea ne va spune cât de departe sau cât de aproape suntem de Dumnezeu. Toată cunoștința noastră teologică nu ne va aduce decât judecata dacă roadele noastre nu sunt bune.

Bartimeu

Isus trecea prin Ierihon.
si cersetorul orb, în zdrente,
de jos din colb, simti un zvon,
un ritm de pasi în largi cadente.
Isus trecea sub cer iudeu,
printre grãdini cu rodii coapte.
Iar zorii se-nãltau mereu.
Dar pentru orbul Bartimeu
era tot noapte dupã noapte…
Isus trecea încet, si-apoi
într-o solemnã fericire,
venea cu El un lung convoi,
ca o coloanã de eroi
glorificând un rege mire.
Isus trecea. si-un tremur sfânt
vibra în orb ca niciodatã.
Ciulind urechile în vânt
el prinse-n tainã un cuvânt.
si inima-ncepu sã batã.
Simti ceva ca un fluid,
ca o mireamã de zambilã.
si orbul a trigat livid:
- Ai milã, fiul lui David,
Isuse Salvator, ai milã!
Doi-trei, pe margini, se-ncruntarã.
- Hei, cersetor neobrãzat!
Ce strigi asa? Oricât e-amarã,
tu poartã-ti crucea cum ti-e dat.
Rãmâi în pace sub povarã.
Dar orbul, fãrã cãpãtâi,
strigã mai fãrã de rusine,
mai fãrã teamã ca întâi:
- Ai milã, Doamne, si de mine!
si S-a oprit Isus acum
pãtruns de omenesca dramã.
Putea sã treacã? Nicidecum.
si orbu-aude-un glas pe drum:
- Hai, îndrãzneste, cãci te cheamã!
- Mã cheamã? Cum… Chiar El?… Isus?
- Hai, nu mai zãbovi. Te-asteaptã.
- Pe mine chiar? Ce, altii nu-s?
Pe Bartimeu? Asa a spus?
si orbul parcã se desteaptã.
- Atuncea… tot ce-a fost… s-a dus!
si ca nebun de bucurie,
se-naltã Bartimeu în vânt.
Stã drept acum ca o fãclie.
Îsi scoate haina, o sfâsie
si-o zvârle… zvrr… zdup! … la pãmânt.
Atuncea… peste-o clipã, douã,
eu voi vedea ca orice om.
si-apoi cu mâinile-amândouã,
îmi voi zidi o casã nouã
si voi sãdi pom lângã pom…
Asa… Eu nu mai sunt un blid
zvârlit în spini la oale sparte!
Eu pot munci… Hei, la o parte!
M-asteaptã fiul lui David!…
Dar ascultati. Ca peste veac,
se-aude lin un glas ca mierea.
- O, Batimeu, ce vrei sã-ti fac?…
- Rabuni… sunt un orb sãrac.
Nu-ti cer nimic… Numai vederea…
Apoi convoiul a pornit.
Într-o vibrare fericitã,
un Nume sfânt era soptit.
si mii de pasi au nãvãlit
cãlcând pe haina zdrentuitã.
Iar haina a rãmas în drum.
Cãci nimeni mintea nu si-a pus
cu-o zdreantã bunã pentru scrum.
Iar Bartimeu mergea acum
dupã Isus…
*
si-acum Isus Mesia trece
încet si blând pe strada ta.
Multimea iarãsi Îl petrece.
Dar tu-L privesti crispat si rece?
Tu n-ai ce-I cere nici ce-I da.
Spre Solul dragostei ceresti,
cei orbi, cei surzi aleargã-n stol.
Iar tu stai “demn”, tu nu cersesti.
si, iatã, tu nu stii cã esti
sãrac si orb, si surd, si gol…
Convoiul totusi se opreste.
Stai mii de chipuri fãrã grai.
Un om aleargã si-ti sopteste:
- Isus te cheamã. Îndrãzneste!
Te-asteaptã-n drum. De ce mai stai?
- Eu nu sunt orb. Orbi sunt destui.
Nici mut. Eu spun ce am de spus.
Eu inima n-o dau oricui.
si nu cer milã nimãnui!
- Hai, vino, totusi la Isus!
- Nu vreau de nimeni sã ascult.
Vointa mea mi-e zeu si tel.
Eu vreau plãceri. Eu vreau tumult!
Isus… e sfânt. O, chiar mai mult!
- Hai, vino totusi, vin´ la El!
Ascultã. Singur tu te minti.
Tu nu esti orb ca Bartimeu.
Tu vezi, auzi, vorbesti si simti.
Dar, vai, cu ochii tãi prea strâmti
nu-L poti vedea pe Dumnezeu!
Ascultã. Cel ce te-a chemat
nu-i doar penumbra unui gând.
E Dumnezeu ce te-a creat
e Fiul Sãu crucificat!
De ce nu vii la El plângând?
Ascultã. Nu te prinde teama?
Ai ochi. Atunci de ce nu vezi?
Nu simti ce fericire pierzi?
Te-asteaptã DUMNEZEU! Ia seama!

Scrisa de:Costache Ioanid

Dreptatea, judecata şi pedeapsa sunt ale Lui

Domnul este bun

Viaţa este scurtă... Trăiţi-o în credinţă!

Cum găsim calea spre Dumnezeu

          Isus le-a mai zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Eu sunt Uşa oilor. Ioan 10:7. Aparent un verset foarte uşor, şi cu toate astea sunt foarte mulţi care au pierdut Calea spre mântuire. Sunt mulţi care în ignoranţa lor aleg să trăiască fără Dumnezeu, alegând să fie ei înşişi dumnezei pentru propriile vieţi, şi mai sunt cei care îl caută pe Dumnezeu, dar dezamăgiţi de biserică (sau de oamenii bisericii) ajung să îşi piardă credinţa.

           Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Ioan 14:6. Cum putem să îl găsim pe El în mijlocul celor care ar trebui să ne îndrume, iar ei nu fac decât să ia în batjocoră numele Domnului? Lumea s-a obişnuit să meargă la biserică, să asculte slujba, să se roage puţin şi să plece acasă. Nu este rău. Problema apare atunci când cel ce conduce turma de oi nu este Isus ci un alt om, mai ales când stă acolo doar din interes, iar cei ce ascultă nu consultă cele ascultate cu Biblia. Dacă nu citim Biblia acasă cum să ştim atunci ce este adevărat şi ce nu din ceea ce zice cineva? Tot ceea ce a vrut Isus să ne înveţe este scris în Biblie. Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumiri de către cei ce cred şi cunosc adevărul.1Timotei 4:1-3. Tot mai mult se văd în biserici preoţi care trăiesc în păcat şi trag după ei pe mulţi care consideră că dacă cel ce îi învaţă face aşa ceva, pot şi ei să facă. Aceasta este de fapt calea pierzaniei. Căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos, Domnul nostru, ci pântecelui lor; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşală inimile celor lesne crezători. Romani 16:18. Depărtaţi-vă de cei ce vă vorbesc despre Dumnezeu stând cu mâna întinsă să le daţi bani. Aceştia sunt cei care slujesc pântecelor lor. Aceştia sunt cei care mai apoi se dedau la păcate şi ajung să vă scârbească. Sau credeţi că ei vă pot călăuzi? Lăsaţi-i: sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.” Matei 15:14. Nu vă lăsaţi amăgiţi! Cel care face lucrurile astea nu poate să călăuzească pe nimeni. Vă puneţi credinţa într-un om, când de fapt credinţa trebuie pusă numai în Dumnezeu. Ceea ce este în joc este pierderea sufletului şi nici măcar nu realizaţi. În norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică. Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor. Şi, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău. În lăcomia lor vor căuta ca prin cuvântări înşelătoare să aibă un câştig de la voi. Dar osânda îi paşte de multă vreme, şi pierzarea lor nu dormitează. 2Petru 1-3. Nu asta se întâmplă oare acum? Tot mai multă lume se depărtează de Dumnezeu datorită exemplului rău pe care biserica îl dă. Lăcomia lor a ajuns să provoace scârbă tot mai multor oameni, iar făţărnicia lor face ca tot mai mulţi oameni să nu mai creadă în Dumnezeu. Toate aceste profeţii au fost scrise tocmai ca să nu pierdem calea (Isus), atunci când se vor întâmpla. Cum putem atunci să recunoaştem pe cel care vrea să ne arate calea, să ne îndrepte spre Dumnezeu? Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că, după roadele lor îi veţi cunoaşte. Matei 7:16-20.

Cum trebuie să fie iubirea?

Iubirea

Credinţa în El este singura care ne poate salva

          Dar Acela pe Care Dumnezeu L-a înviat n-a văzut stricăciune. Cunoscut deci să vă fie vouă, bărbaţi fraţi, că prin Acesta vi se vesteşte iertarea păcatelor şi că, de toate câte n-aţi putut să vă îndreptaţi în Legea lui Moise, întru Acesta tot cel ce crede se îndreptează. Fapte 13:37-39.

          "Acela" despre care spune Biblia că ne-a vestit iertarea păcatelor este Isus. Întrebarea este: cum ne îndreptăm noi crezând în El? Mulţi înţeleg prin a crede în El, faptul că El a existat, a murit şi a înviat. Aceasta să fie oare credinţa?Nu! Aceasta o ştie toată lumea şi totuşi Biblia spune că puţini sunt aceia care se vor salva. De ce? Din cauza falsităţii oamenilor, din cauza degradării spirituale care a pus stăpânire pe oameni, din cauza ipocriziei, răutăţii, lăcomiei şi a lipsei iubirii. Omul modern a uitat ce înseamnă iubirea. Nu-l iubeşte pe Dumnezeu, nu-şi iubeste părinţii şi fraţii iar despre aproapele său nici nu mai aducem vorba. În egoismul său omul modern se iubeşte doar pe sine. Şi totuşi în Biblie spune că El ne poate salva. Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sunteţi robii aceluia căruia vă supuneţi: fie ai păcatului, spre moarte, fie ai ascultării, spre dreptate? Romani 6:16. Să credem în El înseamnă să îi dăm ascultare Lui. Mulţi sunt cei care ştiu ceea ce a spus Isus, şi totuşi foarte puţini cei care îi dau ascultare. Noi decidem dacă suntem dintre cei ce ascultă de poftele egoiste care vin din păcatele noastre, sau suntem dintre cei care îl urmăm şi ascultăm pe El. Ne minţim pe noi înşine că suntem credincioşi dacă ceea ce facem nu este ceea ce Isus a venit să ne înveţe. Trebuie să ne decidem dacă urmăm ceea ce Dumnezeu ne cere sau ceea ce noi vrem să facem. Decizia de a-l urma pe El este cea care ne va ajuta să cunoaştem voia Lui, care ne va duce spre căinţă şi iertarea păcatelor. Mulţumim însă lui Dumnezeu că, deşi eraţi robi ai păcatului, v-aţi supus din toată inima dreptarului învăţăturii căreia aţi fost încredinţaţi, şi izbăvindu-vă de păcat,  v-aţi făcut robi ai dreptaţii. Romani 6:17-18. Totul constă în a-i da ascultare Lui în ceea ce ne învaţă. Doar aşa ne vor fi iertate păcatele şi ne vom salva de ziua judecăţii. Putem spune deci că, credinţa înseamnă "ascultare".