În timpuri grele

          Că El te va izbăvi din cursa vânătorilor... Psalmul 90. Dumnezeu ne poate elibera de cursa vânătorilor în două feluri: din cursă sau din afara cursei. Diavolul este vânătorul cel mai de temut, care ne vânează fără să obosească, aşa că de foarte multe ori suntem aproape să cădem în cursă, iar alte ori putem chiar să cădem în cursa lui. Cei ce credem în Dumnezeu avem siguranţa că El nu ne va lăsa în acele momente. Dumnezeu ne eliberează de cursă nepermiţând să cădem în ea, şi dacă totuşi vom cădea El ne va scoate de acolo. Oricare dintre cele două feluri în care Domnul ne poate salva este bună în felul ei. Printr-o nenorocire este modul prin care Dumnezeu alege de multe ori să ne elibereze. El ştie că răzvrătirea noastră o să ajungă curând să ne ducă la autodistrugere, aşa că trimite corecţia. De multe ori îl întrebăm: "Doamne de ce mi se întâmplă asta?", ignorând faptul că nenorocirea noastră a fost modul în care El ne salvează de la un rău mai mare, de la peirderea noastră. În alte cazuri el ne eliberează prin întărirea noastră spirituală, în sensul că atunci când suntem tentaţi să facem ceva rău conştiinţa noastră ne avertizează: " Cum este posibil ca eu să fac acest lucru rău şi să păcătuiesc contra lui Dumnezeu?" Este o binecuvântare faptul că ştim că atunci când suntem credincioşi şi suntem într-un necaz Dumnezeu o să ne scoată de acolo. De multe ori credem că datorită greşelilor noastre Dumnezeu nu ne mai ajută. Nu trebuie decât să ne căim de greşelile noastre şi să nu le mai repetăm, iar El în dragostea Lui fără limită o să ne întindă o mână să ne ajute. El care a dat singurului său fiu o moarte pe cruce ca noi să fim salvaţi, îşi va întoarce privirea spre noi atunci când noi ne dăm seama de greşelile noastre şi ne întoarcem la El.

Când ceea ce este surprinzător nu găsim în biserică, unde mergem?

          Pe când intra în Capenaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intrii sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: La nimeni în Israel n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela. Matei 8:5-13.

          De foarte multe ori ne spunem în gând că suntem credincioşi, că facem ceea ce este corect, că noi nu greşim, dar de fapt ne amăgim, sau ne minţim pe noi înşine. De multe ori citim acest verset, dar nu vedem cât de profund este. Trebuie să înţelegem contextul în care se întâmpla acest eveniment în primul rând şi apoi reacţia şi răspunsul lui Isus la credinţa sutaşului roman.

          1) Contextul în care se întâmpla acest eveniment este foarte important de analizat. Romanii erau un imperiu care încurajau sclavia. Aveau chiar legi care spuneau că un sclav nu este altceva decât o unealtă a stapânului său, iar acesta avea drept de viaţă sau de moarte asupra sa. Când sutaşul se duce la Isus să îl roage să vindece pe sclavul său, nu arată acel drept de viaţă sau de moarte, nici indiferenţă, nici nepăsare, ci iubire. Sutaşul nu era un om sărac care nu putea să îşi permită alt sclav, el vedea în sclavul său o fiinţă umană în suferinţă.

          Ceea ce este impresionant este faptul că deşi era un om cu influenţă, el se apropie de Isus cu umilinţă şi credinţă. Recunoaşte că nu este demn ca Isus să intre în casa lui, dar şi mai important, crede că Isus poate doar cu o vorbă să-l vindece pe sclavul său, şi toate acestea vin de la o persoană care nu este evreu, deci implicit care nu ar fi trebuit să ceara ceva lui Isus.

          2) Reacţia lui Isus este una care m-a pus pe gânduri." Auzind, Iisus S-a minunat...". Cred că este singura dată în Biblie când se spune că Isus s-a minunat. Isus a rămas surprins de credinţa de care dădea dovadă sutaşul. Probabil sutaşul, ca mulţi alţii auziseră de minunile pe care le făcea Isus, dar când ceilalţi aşteptau să vadă minunea, el credea doar în cuvântul lui Isus. Când i s-a spus că se va face conform credinţei lui a plecat acasă stiind că Isus îi va vindeca sclavul. În timp ce mulţimea se ţinea după Isus ca să vadă minunile, mulţime care avea să îi ceară moartea mai târziu, sutaşul credea doar în cuvântul Lui.

          Credinţa este ceva mult mai profund decât faptul că ştim că Dumnezeu există. Mă întreb dacă pe Isus azi îl mai minunează credinţa noastră. Isus avertizează poporul lui Israel de faptul că mulţi de la răsărit şi de la apus or să stea la masă cu Avraam iar mulţi dintre fiii lui Israel se vor pierde. Poporul lui Israel se credea a fi un popor credincios, dar în realitate era doar făţărnicie. Mulţi dintre creştinii din ziua de azi se cred credincioşi, iar biblia le spune şi lor acelaş lucru:" Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară;".

          În faptele apostolilor vedem cum după înălţarea Domnului nostru Isus Hristos lumea avea multă credinţă, iar biserica de atunci (care era înfinţată de apostoli) creştea datorită credinţei oamenilor. Şi cu alte mai multe vorbe mărturisea şi-i îndemna, zicând: Mântuiţi-vă de acest neam viclean.  Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat, şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete. Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi. Iar toţi cei care credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau. Fapte 2:40-47. Problema cea mai mare în ziua de azi este credinţa noastră dar şi biserica. Fără un exemplu din partea bisericii, de multe ori ne facem credinţa aşa cum vrem fiecare, credem numai ceea ce vrem, ajungem într-un cuvânt să fim cum era poporul lui Israel când a venit Isus. Întrebarea mea este: oare ar mai fi Isus impresionat de credinţa noastră dacă ar veni acum? De noi depinde dacă vom fi priviţi de Isus cum era privit acel sutaş sau suntem priviţi ca o gloată care se ţine după El dar la care credinţa dispare şi apare în funcţie de interesele noastre.