Semnele pe care ni le dă conştiinţa

 

Mulţi oameni se dezinteresează complet de lucrurile veşnice. Ei se îngrijesc mai mult de pisicile sau căţeii lor decât de propriile lor suflete. Este un mare har dacă suntem aduşi acolo încât să ne gândim la noi înşine, să cugetăm cum stăm faţă de Dumnezeu şi faţă de veşnicie. Aceasta este de multe ori un semn al mântuirii ce va să vină.

Din firea noastră ne jenează teama produsă în noi de grija pentru mântuirea sufletului nostru - de aceea facem ca leneşii; să adormim din nou. Ceea ce este o mare nechibzuinţă, căci o luăm în glumă riscând totul, întrucât moartea este atât de aproape de noi şi judecata la care vom fi supuşi, la fel de sigură. Dacă Domnul ne-a ales pentru viaţa veşnică El nu ne va lăsa să recădem în adormirea noastră. Iar dacă suntem chibzuiţi, ne vom ruga ca grija pentru sufletul nostru să nu înceteze, până când ne ştim cu adevărat mântuiţi.

 

Un bolnav suferind de gută a fost vindecat prin leacul unui şarlatan, care însă i-a infectat interiorul trupului, şi până la urmă pacientul a murit. Nimic nu-i mai îngrozitor decât să fii tămăduit de spaima sufletească printr-o nădejde falsă! Atunci mijlocul de tămăduire este mai rău decât boala însăşi. Mult mai bine este ca sensibilitatea con­ştiinţei noastre să ne producă ani de-a rândul spaimă şi îngrijorare, decât să o pierdem - ca apoi să pierim din cauza împietririi inimii noastre.

Simţământul că avem nevoie de mântuire prin har este un semn foarte sănătos; dar ne trebuie înţelepciune ca să-l folosim bine, să nu facem un idol din acest simţământ. Unii oameni par să se complacă în propria lor îndoială, temere şi grijă. Nu pot fi urniţi de la ele, parcă au crescut odată cu ele. Se spune că cea mai mare greutate pe care oamenii o au cu caii când arde grajdul, este de a-i scoate de unde sunt priponiţi. Caii, dacă s-ar lua pe urma celor ce vor să-i scoată, s-ar salva din flăcări, dar animalele par înlemnite locului din cauza spaimei. Oare temerea noastră de mânia viitoare ne va împiedica să scăpăm de ea? Nu-i nici un fel de speranţă în privinţa asta.

Un deţinut care era de mulţi ani în închisoare nu mai simţea dorinţa să iasă de acolo. I se deschisese uşa celulei - dar el se ruga cu lacrămi, să fie lăsat să rămână mai departe în închisoarea unde stătuse aşa de multă vreme. Auzi, să-ţi iubeşti închisoarea! Să-ţi fie dragi zăbrelele de la fereastră şi mâncarea din închisoare! Bineînţeles în cazul amintit, lucrurile nu erau în regulă, omul nu era sănătos la minte. Oare, suntem noi dispuşi să rămânem mereu doar treziţi sufleteşte şi atâta tot? Să nu vrem să dobândim şi iertarea? Dacă vrem să stăruim mai departe în teamă şi spaimă, atunci desigur că nici cu noi lucrurile nu-s în regulă.

Dacă ne putem căpăta pacea sufletească, atunci s-o primim fără întârziere! De ce să rămânem mai departe într-o groapă întunecată, unde ni se cufundă picioarele? Când putem avea parte de lumină, şi încă una minunată, cerească, de ce să zăcem în întunerec şi să murim în spaimă? Poate nici nu ne dăm seama cât ne este de aproape mântuirea! Dacă am şti, atunci desigur că am întinde mâna să o luăm, căci ea există, ne stă la îndemână şi o putem avea; trebuie numai să punem mâna pe ea, şi să-I mulţumim Celui care ne-o dăruieşte. Nu trebuie să ajungem la deznădejde ca să fim pregătiţi pentru îndurarea lui Dum­nezeu. Când „Pelerinul” lui Bunyan în drumul lui spre poartă, a căzut în mlaştina deznădejdii, oare i-a fost lui plăcut noroiul de pe hainele sale şi mocirla, considerând aceasta ca un mijloc care să-i uşureze atingerea ţintei în drumul său? Desigur că Pelerinul nu s-a gândit nicidecum la aşa ceva! Şi cu atât mai puţin o vom putea noi face. Nu ceea ce simţim noi ne va mântui, ci ce a simţit Domnul Isus pentru noi.