Semnele pe care ni le dă conştiinţa

 

Mulţi oameni se dezinteresează complet de lucrurile veşnice. Ei se îngrijesc mai mult de pisicile sau căţeii lor decât de propriile lor suflete. Este un mare har dacă suntem aduşi acolo încât să ne gândim la noi înşine, să cugetăm cum stăm faţă de Dumnezeu şi faţă de veşnicie. Aceasta este de multe ori un semn al mântuirii ce va să vină.

Din firea noastră ne jenează teama produsă în noi de grija pentru mântuirea sufletului nostru - de aceea facem ca leneşii; să adormim din nou. Ceea ce este o mare nechibzuinţă, căci o luăm în glumă riscând totul, întrucât moartea este atât de aproape de noi şi judecata la care vom fi supuşi, la fel de sigură. Dacă Domnul ne-a ales pentru viaţa veşnică El nu ne va lăsa să recădem în adormirea noastră. Iar dacă suntem chibzuiţi, ne vom ruga ca grija pentru sufletul nostru să nu înceteze, până când ne ştim cu adevărat mântuiţi.

 

Un bolnav suferind de gută a fost vindecat prin leacul unui şarlatan, care însă i-a infectat interiorul trupului, şi până la urmă pacientul a murit. Nimic nu-i mai îngrozitor decât să fii tămăduit de spaima sufletească printr-o nădejde falsă! Atunci mijlocul de tămăduire este mai rău decât boala însăşi. Mult mai bine este ca sensibilitatea con­ştiinţei noastre să ne producă ani de-a rândul spaimă şi îngrijorare, decât să o pierdem - ca apoi să pierim din cauza împietririi inimii noastre.

Simţământul că avem nevoie de mântuire prin har este un semn foarte sănătos; dar ne trebuie înţelepciune ca să-l folosim bine, să nu facem un idol din acest simţământ. Unii oameni par să se complacă în propria lor îndoială, temere şi grijă. Nu pot fi urniţi de la ele, parcă au crescut odată cu ele. Se spune că cea mai mare greutate pe care oamenii o au cu caii când arde grajdul, este de a-i scoate de unde sunt priponiţi. Caii, dacă s-ar lua pe urma celor ce vor să-i scoată, s-ar salva din flăcări, dar animalele par înlemnite locului din cauza spaimei. Oare temerea noastră de mânia viitoare ne va împiedica să scăpăm de ea? Nu-i nici un fel de speranţă în privinţa asta.

Un deţinut care era de mulţi ani în închisoare nu mai simţea dorinţa să iasă de acolo. I se deschisese uşa celulei - dar el se ruga cu lacrămi, să fie lăsat să rămână mai departe în închisoarea unde stătuse aşa de multă vreme. Auzi, să-ţi iubeşti închisoarea! Să-ţi fie dragi zăbrelele de la fereastră şi mâncarea din închisoare! Bineînţeles în cazul amintit, lucrurile nu erau în regulă, omul nu era sănătos la minte. Oare, suntem noi dispuşi să rămânem mereu doar treziţi sufleteşte şi atâta tot? Să nu vrem să dobândim şi iertarea? Dacă vrem să stăruim mai departe în teamă şi spaimă, atunci desigur că nici cu noi lucrurile nu-s în regulă.

Dacă ne putem căpăta pacea sufletească, atunci s-o primim fără întârziere! De ce să rămânem mai departe într-o groapă întunecată, unde ni se cufundă picioarele? Când putem avea parte de lumină, şi încă una minunată, cerească, de ce să zăcem în întunerec şi să murim în spaimă? Poate nici nu ne dăm seama cât ne este de aproape mântuirea! Dacă am şti, atunci desigur că am întinde mâna să o luăm, căci ea există, ne stă la îndemână şi o putem avea; trebuie numai să punem mâna pe ea, şi să-I mulţumim Celui care ne-o dăruieşte. Nu trebuie să ajungem la deznădejde ca să fim pregătiţi pentru îndurarea lui Dum­nezeu. Când „Pelerinul” lui Bunyan în drumul lui spre poartă, a căzut în mlaştina deznădejdii, oare i-a fost lui plăcut noroiul de pe hainele sale şi mocirla, considerând aceasta ca un mijloc care să-i uşureze atingerea ţintei în drumul său? Desigur că Pelerinul nu s-a gândit nicidecum la aşa ceva! Şi cu atât mai puţin o vom putea noi face. Nu ceea ce simţim noi ne va mântui, ci ce a simţit Domnul Isus pentru noi.

Orice interpretare este urmată de consecinţe (bune sau rele)

          După aceasta a pornit poporul de la Haşerot şi a poposit în pustiul Paran. Acolo a grăit Domnul cu Moise şi i-a zis:  "Trimite din partea ta oameni ca să iscodească pământul Canaanului pe care am să-l dau Eu fiilor lui Israel spre moştenire; câte un om de fiecare seminţie să trimiţi; însă aceştia să fie toţi căpetenii între ei". Şi i-a trimis pe aceştia Moise din pustiul Paran, după porunca Domnului, şi erau toţi căpetenii. Trimiţându-i pe aceştia din pustiul Paran, ca să iscodească pământul Canaanului, Moise le-a zis: "Suiţi-vă din pustiul acesta şi vă urcaţi pe munte şi cercetaţi ce pământ este şi ce popor locuieşte în el; de este tare sau slab, mult la număr sau puţin; cum este ţara pe care o locuieşte: bună sau rea, cum sunt oraşele în care trăieşte el: cu ziduri sau fără ziduri; cum este pământul: gras sau slab, de sunt pe el copaci sau nu. Fiţi curajoşi şi luaţi din roadele pământului aceluia". Aceasta se petrecea pe vremea coacerii strugurilor. Şi s-au dus ei şi au cercetat pământul de la pustiul Ţin până la Rehob, care vine lângă Hamat. De acolo au trecut în partea de miazăzi a Canaanului şi au mers până la Hebron, unde trăiau Ahiman, Şesai, şi Talmai, copiii lui Enac. Hebronul fusese zidit cu şapte ani înaintea oraşului egiptean Ţoac. Apoi au venit până în valea Eşcol, au cercetat-o şi au tăiat de acolo o viţă de vie cu un strugure de poamă şi au dus-o doi pe pârghie. Au mai luat de asemenea rodii şi smochine. Locul acesta l-au numit ei valea Eşcol, adică valea strugurelui, de la strugurele de poamă pe care l-au tăiat de acolo fiii lui Israel. Şi după ce au cercetat ei pământul, s-au întors după patruzeci de zile şi, mergând, au venit la Moise şi la Aaron şi la toată obştea fiilor lui Israel, la Cadeş, în pustiul Paran, şi le-au adus lor şi întregii obşti viţa şi le-au arătat roadele pământului aceluia. Apoi le-au povestit şi au zis: "Am fost în pământul în care ne-ai trimis, pământul în care curge miere şi lapte şi iată roadele lui. Dar poporul care locuieşte în el este îndrăzneţ şi oraşele sunt întărite şi foarte mari, ba şi pe fiii lui Enac i-am văzut acolo. Amalec locuieşte în partea de miazăzi a tării; Heteii, Heveii, Iebuseii şi Amoreii locuiesc în munţi, iar Canaaneii locuiesc pe lângă mare şi pe lângă râul Iordanului". Caleb însă a liniştit poporul înaintea lui Moise, zicând: "Nu, ci să mergem şi să-l cuprindem, pentru că îl vom putea birui". Iar oamenii cei ce fuseseră cu el au zis: "Nu putem să mergem împotriva poporului acestuia, pentru că e mult mai puternic decât noi". Şi au împrăştiat printre fiii lui Israel zvonuri rele despre pământul pe care-l cercetaseră, zicând: "Pământul pe care l-am străbătut noi, ca să-l vedem, este un pământ care mănâncă pe cei ce locuiesc în el, şi tot poporul, pe care l-am văzut acolo, sunt oameni foarte mari. Acolo am văzut noi şi uriaşi; şi nouă ni se părea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor". Numerii 13:1-4, 18-34.

          Oricui i s-a întâmplat cel puţin odată ca uitându-se cu cineva la un film şi apoi comentându-l să aibă impresia că au văzut filme diferite, interpretând fiecare o anumită scenă în sensuri diferite. Asta se întâmplă însă în oricare situaţie din viaţă, persoane ce văd un anumit peisaj sau trăiesc aceeaşi experienţă dar în final fiecare trage concluzii diferite. Aceasta se întâmplă datorită perceperii diferite a fiecărei persoane în funcţie de informaţia pe care o procesăm; selecţionând,  organizând şi interpretând. Există o cantitate enormă de informaţii pe care o primim zilnic prin simţurile noastre, iar iar răspunsul nostru depinde de acest proces care se numeşte percepţie, şi înseamnă dezvoltarea unei idei care va determina un răspuns în funcţie de informaţia pe care o interpretăm de acord cu interesele noastre, atitudini, valori sau grad al nevoilor. Deci, percepţia, este ceva subiectiv, selectiv şi temporar. De percepţia noastră depinde cum ne comportăm, ce valori recunoaştem, educaţia noastră şi a copiilor noştrii, în ce credem, deciziile noastre, etc. Luarea deciziilor este momentul cel mai dificil pentru că aduc cu sine cele trei "R". Risc, Renunţare şi Responsabilitate. Viaţa noastră este rezultalul celor trei "R". Suntem rezultatul deciziilor noastre şi nu putem să dăm vina pe nimeni şi nimic.

          În capitolele 13 şi 14 de Numeri, poporul lui Israel se gasea în unul dintre aceste momente cruciale ale vieţii lor, în deşertul Paran, după o ieşire miraculoasă din sclavia în care erau în Egipt, după o călătorie grea. Se găseau la graniţa ţării pe care Dumnezeu le-o promisese. Înainte de a lua în stăpânire pământul promis, Dumnezeu îi vorbeşte lui Moise zicându-i  să trimită oameni în recunoaştere în Canaan, "pe care am să-l dau Eu fiilor lui Israel spre moştenire". Misiunea celor 12 lideri ai triburilor era să inspecţioneze ţara, ceea ce părea destul de simplu la prima vedere, dar se va complica mai târziu. După 40 de zile aceştia se întorc cu roade din pământul promis de Dumnezeu şi vine ora să informeze poporul de ceea ce au văzut şi trăit în Canaan. Cei 12 sunt martori la aceleaşi situaţii, au văzut aceleaşi lucruri, au lucrat împreună cot la cot, dar în momentul în care transmit informaţiile există diferenţe notabile. Întrebarea mea este: Unde este problema? Pentru că au trăit, au văzut şi experimentat aceleaşi lucruri. Ceea ce vedem se realţionează cu ceea ce suntem. Toţi suntem tentaţi să spunem că vedem lucrurile cum sunt, dar în realitate nu este întotdeauna aşa. Vedem lumea, nu aşa cum este, ci cum noi suntem în realitate, cum noi am învăţat sau am fost învăţaţi să o vedem sau interpretăm, ceea ce ne condiţionează foarte mult răspunsul nostru pe care trebuie să îl dăm, sau/şi decizia pe care trebuie să o luăm. Fiecare priveşte prin prisma necesităţilor, motivaţiilor, aşteptărilor şi experienţelor proprii. Cei 12 priveau aceleaşi lucruri (pământul, rodul, productivitatea pământului, oraşele şi cetăţenii acestora) şi le recunoşteau, dar interpretarea pe care o dau fiecare acestor lucruri reprezintă personalitatea fiecăruia dintre ei. Aşa că vedem cum întâmplările încep să se deterioreze prin prisma interpretării lor. Percepţia noastră în privinţa promisiunilor lui Dumnezeu, nu doar va determina comportamentul nostru, dar şi felul în care facem faţă problemelor vieţii. Cei 12 răspundeau nu conform realităţii, ci conform fricii lor la ceea ce au văzut. Nu vorbeau prin credinţă, ci prin prisma fricii lor în faţa unor inamici pe care îi exagerau, drept care Dumnezeu i-a ţinut 40 de ani în deşert ca pedeapsă a răzvrătirii şi necredinţei lor. Ajunseseră să prefere sclavia din care abea ieşiseră datorită neâncrederii lor în Cuvântul lui Dumnezeu. Văzuseră atâtea miracole şi totuşi credinţa lor lipsea cu desăvârşire.

Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă. 2 Petru 3:9.

          Deci care este misiunea noastră? Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus. Şi văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră. Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: "Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. Matei 28:16-20.

          De multe ori suntem în situaţia celor 12. Dumnezeu vrea să ne îndrepte din păcatul nostru dar noi ne împotrivim şi preferăm sclavia păcatului, rămânând foarte mult timp şi poate de multe ori murind în "deşert" fără să vedem niciodată împlinite promisiunile lui Dumnezeu. Interpretăm numai ce vrem noi să interpretăm, şi/sau alegem să credem numai ce ne interesează.

Pace în timpuri grele

          Şi într-una din zile a intrat în corabie cu ucenicii Săi şi a zis către ei: Să trecem de cealaltă parte a lacului. Şi au plecat. Dar pe când ei vâsleau, El a adormit. Şi s-a lăsat pe lac o furtună de vânt şi corabia se umplea de apă şi erau în primejdie. Şi, apropiindu-se, L-au deşteptat, zicând: Învăţătorule, Învăţătorule, pierim. Iar El, sculându-Se, a certat vântul şi valul apei şi ele au încetat şi s-a făcut linişte. Şi le-a zis: Unde este credinţa voastră? Iar ei, temându-se, s-au mirat, zicând unii către alţii: Oare cine este Acesta, că porunceşte şi vânturilor şi apei, şi-L ascultă? Luca 8:22-25.

          Luca ne descrie această întâmplare în puţine cuvinte, dar cu un efect foarte puternic. Nu încape îndoială că Isus a decis să traverseze lacul pentru că era obosit şi avea nevoie de odihnă, drept care a şi adormit în timp ce navigau. Este foarte interesant să ne gândim cum Isus dormea. Era obosit, la fel cum de multe ori suntem şi noi. El era obosit şi avea nevoie de odihnă, o necesitate umană. Avea încredere în oamenii săi; unii dintre ei erau pescari experimentaţi. El a lăsat corabia în mâna oamenilor săi şi s-a dus să doarmă. Avea încredere în Dumnezeu fie că era pe uscat sau în mijlocul mării. După ce El a adormit s-a pornit furtuna. Marea Galileei este renumită pentru furtunile ei neaşteptate şi care se formează foarte repede. Aşa era şi aceasta. Corabia era prinsă de furtună, iar vieţile discipolilor şi cea a lui Isus erau ameninţate. Discipolii l-au trezit pe Isus iar acesta a certat marea şi vântul iar acestea s-au calmat, iar aici vedem natura divină a lui Isus, exercitându-şi puterea asupra naturii.

          Această trecere de partea cealaltă a lacului ar fi trebuit să fie o călătorie fără vreun pericol (având în vedere experienţa discipolilor şi faptul că era ceva normal traversarea sa), la fel cum sunt sau par de multe ori schimbările pe care le facem în vieţile noastre, şi la fel cum noi întâlnim de multe ori probleme foarte grele care ne ameninţă viaţa, la fel şi discipolii s-au văzut ameninţaţi cu moartea de acea furtună, încât l-au trezit pe acesta din somn. Această călătorie care nu promitea nimic interesant avea să le schimbe viaţa discipolilor, care vedeau în acelaş timp partea umană dar şi divină a lui Isus. Toate schimbările pe care le experimentăm de-a lungul vieţii, chiar dacă la început pot să pară reale sau logice, mai devreme sau mai târziu aduc în viaţa noastră anumite "furtuni". În acea călătorie discipolii au ajuns să cunoască mai îndeaproape pe Isus, dar şi pe ei înşişi. Viaţa este ca şi Marea Galileei, predispusă la furtuni neaşteptate, rezultatul pasiunilor noastre, dorinţelor, ambiţiilor, relaţiilor sau lucrurilor pe care le deţinem, şi care se transformă de multe ori în furtuni neaşteptate de mare amploare. Ambiţia, lăcomia câtorva persoane au dat naştere şi creizei actuale la care suntem toţi martori. Nu contează cauza sau natura furtunii care se poate abate asupra noastră; Isus are puterea de a o calma, fie că este vorba de tentaţie, pasiuni sau frică. Frica este un sentiment uman, dar este rezultatul lipsei de credinţă. "Unde este credinţa voastră?" Experianţa şi îndemânarea discipolilor nu a fost de ajuns ca să scape din furtună. Răspunsul este peste puterea noastră umană adeseori aşa că ultima soluţie este să cerem ajutorul lui Isus.

          Schimbările cotidiene care au loc în vieţile noastre pot schimba viaţa noastră de multe ori în feluri în care nu ne aşteptăm. Furtunile sunt fenomene care ne sperie, pentru că ne depăşesc de cele mai multe ori, pentru că nu le putem controla; nu depind de noi înşine, de îndemânarea, decapacitatea, talentul sau forţa noastră. De foarte multe ori întâlnim în viaţa cotidiană situaţii care ne depăşesc. Este ceva rău în asta? Nu. Chiar dacă suntem credincioşi trebuie să ne aşteptăm la diferite situaţii care depăşesc puterea noastră. Este necesar să trecem prin aceste situaţii? Da! Chiar dacă este incomod, aceste situaţii ne arată cât de slabi suntem, şi cât de mult depindem de Dumnezeu. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare. 2 Corinteni 12:10 Pavel ne arată şi ne îndeamnă să probăm puterea lui Dumnezeu atunci când suntem slabi (atunci când situaţiile ne depăşesc). Putem să depăşim aceste situaţii, să ieşim cu bine din probleme? Da, dar doar atunci când Isus este cu noi în corabie; atunci când el face parte din viaţa noastră. Dacă el este cu noi în corabie, indiferent prin ce furtuni vom trece El va calma furtunile şi va liniştii mările, şi niciodată furtuna nu ne va distruge, ci vom învăţa să avem credinţă în El, maturizându-ne în aceste furtuni.